Ai simţit vreodată cum într-un timp foarte scurt, în câteva minute, sufletul ţi se destramă? Se împarte în bucăţele mici, ce aleargă spre tărâmuri bizare şi necunoscute, se împarte la toţi oamenii pe care i-ai cunoscut în viaţa asta şi ţie nu-ţi mai rămâne nimic. Rămâi gol pe interior, cu un gust amar de indiferenţă şi cu o scânteie de speranţă în privire. Ai simţit vreodată că timpul nu mai e suficient să îţi vindece rănile şi că trebuie să schimbi ceva? Trebuie să iei atitudine cu privire la o întâmplare ce s-a repetat de-a lungul anilor şi pur şi simplu nu ai avut puterea să ai grijă de tine şi următoarele dăţi şi să fii atent cui îţi încredinţezi sufletul. Ai simţit vreodată că Luna vrea să îţi asculte poveştile şi să-ţi oprească lacrimile? Că stelele îţi sunt alături şi se sfătuiesc, strălucind din ce în ce mai tare doar pentru tine? Că cerul este întunecat, asemeni minţii tale într-o dimineaţă agitată de aprilie... Ai simţit vreodată că ai toate motivele să renunţi, însă doar unul puternic să continui, iar ceva din interiorul tău te ambiţionează să nu te dai bătut? Ai simţit vreodată că viaţa nu mai are niciun rost şi brusc realizezi că tu eşti singurul motiv pentru care să exişti? Nici părinţi, nici prieteni, nici colegi, nici profesori, nici iubirile eşuate, nimeni, în afară de TINE. Aşadar, cei ce nu sunt fericiţi cu oamenii de care sunt înconjuraţi, oraşul în care locuiesc, înfăţişarea pe care o au şi nu numai, să caute în adâncul lor o umbră bizară şi să afle mai multe despre ea până vor începe să fie fericiţi că s-au descoperit... într-un final, că pot să îşi răspundă la întrebări prin propriile răspunsuri care se găsesc în interiorul lor. Asta e adevărata fericire.
Noi, ca oameni, avem datoria să nu mai complicăm chiar tot ce ne înconjoară- măcar o vreme...Lucrurile sunt atât de simple şi uşor de rezolvat, încât orice gând în plus creează o problemă în plus.
