Omul, a fost si va fi.
Niciodata speriat
de apriga sa dorinta
el mereu a incercat,
sa gaseasca o portita.
si-n adanc de rau secat,
si-n umbris iluminat
de soare pur si curat
peste tot a cautat,
fara izbavinta.
intr-o zi, de dimineata,
cand era putina ceata,
roua abia se forma,
natura se-nviora.
dorinta a devenit,
una de nestapanit,
inima chiar izbucnea,
fata omului ardea,
si sufletul cugeta.
pamantul cat e de mare,
si imi este sub picioare,
nu mi-a putut oferi:
pacea sufletului,
sucul fericirii,
averea saracului,
secretul iubirii.
pamanatul s-a maniat,
si crunt s-a cutremurat,
o planta a faurit,
mai rosie ca amurgul,
cea mai falnica faptura,
cu petale raspicate,
si cu spini a-nfasurat-o,
aratand astfel, cu ura,
ca in dragoste exista,
avansand incet incet
o tristete vasta.
-D.
