Te-ai gândit vreodată cum ar fi să locuieşti într-un tren? Să ai mereu acelaşi loc, la geam, al treilea de pe dreapta, cu spatele la locomotivă. Să asculţi sunetul făcut de roţi pe şinele de tren. Să începi să te simţi ca acasă în momentele în care îl auzi. În zilele ploioase să urmăreşti fiecare picătură cum vrea să te îmbrăţişeze, să împrumute din căldura ta, însă se izbeşte violent de geamul ce vă desparte. Să priveşti mereu în urmă. Să păstrezi astfel o bucăţică din ce numeşti tu „acasă“ -locul copilăriei tale, locul în care se află tot trecutul tău, locul în care tot ce contează nu trebuie uitat, locul cu oameni calzi, cu momente de neuitat- şi să nu ţi se facă dor prea curând. Te-ai gândit să pleci pentru totdeauna din acel cimitir de amintiri care nu îţi mai poate oferi oricum nimic în afară de un trecut cam pustiu cu oameni ce în timp au plecat?
Să călătoreşti în permanenţă. Să te împrieteneşti cu oamenii pe care ai ocazia să îi întâlneşti doar o dată în viaţă şi să scrii despre ei. Să simţi cum te cuprind fiorii când înveţi câte ceva de la fiecare. Să îţi ajungă poveştile lor până în măduva oaselor. Să scrii despre sclipirea din ochii lor. Sclipire de entuziasm, fericire, dezamăgire, nerăbdare, plictiseală, ignoranţă, iubire, singurătate. Să poţi să te deschizi lor pentru o perioadă scurtă de timp, ştiind că nu te vor răni şi să le promiţi că vă veţi întâlni într-o bună zi. De obicei persoanele se bucură când aud asta, însă promisiunea aceasta nu va fi niciodată respectată în mod conştient.
Dar nopţile în tren sunt reci şi pustii... Liniştite, interesante şi fascinante. Şi la schimbul trenurilor să stai pe peron în mână cu o carte proaspăt cumpărată din gară şi o cană de cafea cu iz de trenuri, aşteptând ca o nouă călătorie spre nicăieri şi înapoi să înceapă.
Ei bine, eu am de gând mâine în zorii zilei să iau primul tren şi să plec spre infinit. Ai de gând să îţi bei ceaiul ăla mai repede şi să te hotărăşti dacă vrei să mă însoţeşti?
