7.

E 7 seara. Încă sorb cu poftă din cafeaua cu scorţişoară preparată acum 3 ore. Mâine se anunţă din nou o zi grea cu multe sentimente contradictorii. Azi am renunţat la tot pentru o cană cu ceai verde cu iasomie. M-a calmat. M-a determinat să meditez. Ce am de gând să fac cu tot haosul actual? Să îl aranjez sau pur şi simplu să îl las să se întâmple? Să râd şi să trăiesc clipa sau să mă gândesc la viitor? Gânduri alambicate îmi străpung din nou mintea şi o ţin ocupată. Ceva se întâmplă. Sau se va întâmpla. E 7:07 şi cafeaua are un iz de tristeţe. Îmi îmbrăţişează sufletul şi chicoteşte. Primeşte atenţie şi este fericită. Trăiesc clipa. Clipesc. Respir. Sorb din cafea şi zâmbesc. 10 minute de linişte au trecut. Revenim la zbucium.

Azi

Azi m-am hotărât să mor
să îmi încătuşez sufletul,
să-l încui cu o cheie elastică
să-l închid într-o cutie ascunsă prin
copaci
şi să o arunc neglijent în tine
cu speranţa că te va lovi
şi îl vei descoperi după ce vei încerca
să o deschizi.
Sau să-l arunc în mine
să îi simt cicatricile şi rănile deschise
să mă doară mâinile doar gândindu-mă
că l-am purtat pe braţe.
Perfecţiune, sângele
răni dulci, misterele
ştiute doar de el
vor fi aruncate în praf printre gânduri bizare,
-ce se întrepătrund-
Litere amestecate prin pauzele de somn
şi sunetele vagi în momentele de linişte totală
sau de râsete cotidiene, monotone.
Oh, cheie
suflet
unde ai căzut?
unde te-ai pierdut?
Azi m-am hotărât să mor,
să îmi încătuşez sufletul.
Să mă aventurez-singură- în linişte
prin univers
prin minţi omeneşti
prin cugetări aprinse în miez de întuneric
prin particule nevăzute de stele
prin alte suflete cu trupuri
sau trupuri cu suflete.
Să-mi văd construcţia
în alţii
să mă regăsesc în oameni
priviri, zâmbete
chei, degete, tăceri,
cuvinte, complexitate, eleganţă,
mister.
Azi m-am hotărât să mor
să îmi
încătuşez
sufletul.