Oboseala mă cuprinde. Îmi intră în vene şi în oase. Patul meu trist şi singur îmi ducea lipsa. Îl încălzesc cu trupul meu şi cu lacrimile mele fierbinţi. După o perioadă bună de timp, nu îmi vine să cred ca plâng. Nu credeam că mai pot să fac asta. Plâng până mă doare stomacul. Ah, acea durere amară... Regret că nu pot să fiu aşa cum am vrut mereu. Nici nu ştiu dacă sunt bună la ceva. Oare ce vreau de la viaţă? Oare ce are să-mi ofere? Plâng iar. Şi mai tare. Nu mă pot opri. Ma doare sufletul când văd idioţi, proşti şi nesimţiţi la fiecare pas. Viaţa.. E aiurea. Nu mai vreau. Sunt obosită. Mult prea obosită.
Aceste gânduri mă înfioară şi mă întristează şi mai tare. De ce îmi pasă? Moartea mă înspăimântă, însă în unele situaţii pare cea mai dulce variantă. Am nevoie de cineva care să mă înţeleagă. Să nu mă judece... Să mă placă şi să mă accepte aşa cum sunt... O zbuciumată..
