Înnebunesc doar la gândul că-mi aud pulsul
trăiesc, respir,
Iubesc
Şi-s vie.
Simt cum inima pompează
Sânge prin care au trecut mii de gânduri
Şi înnebunesc
Şi urlu
Şi mă tem
Că-s vie.
Pătrund în rânduri şi-n cuvinte,
Distrugându-le când
M-avânt
şi râd
şi mă mint
Şi mă mir
Că-s vie.
Sunt poveşti, cuvinte,
Oameni şi neoameni.
Sunt nevrotică.
Ignorantă, pentru a mă afunda în pasiuni
Pentru a fugi de mine
Odată cu trecerea timpului...
Uit de orice pentru cinci minute de linişte,
Muzică, somn,
Îmbrăţişări şi armonie.
Fuga mă defineşte, iar eu
O întruchipez în dimineţile târzii.
Dezorganizată, spontană,
Splendidă.
Oare cum sunt cei ce nu se grăbesc...
Nicicând?—
Sunt o sferă de ideal.
Dar învelită în eşecuri.
Îmi e frică de necunoscut,
dar sunt adrenalină
Şi simt cum îmi fierbe sângele în vene.
Sunt stângace în ciuda monotoniei
şi obişnuitului.
Găsesc frumos în ordinar
Şi ordinar în frumos.
Fur raze de soare,
le presar în suflet
Alături de prieteni, viaţă
Amintiri şi fotografii.
Analizez noduri şi cicatrici.
locuţiuni, cuvinte, ondulaţii.
Clipiri, tresăriri şi tremur.
Rememorez plecări, veniri, trenuri, gări, ani.
Râd, citesc, adorm,
Cânt, zâmbesc, scriu, ascult
Poveşti, prieteni, părinţi,
Alambicări, haos, dezordine,
Nehotărâre, nostalgie, pas,
Neînţelegere, panică, inconştienţă
Cafea, nopţi albe, fericire neaşteptată,
Căni, flori, plimbări, copaci,
Nori, ţestoase, nerăbdare,
Linişte, nelinişte, confuzie,
Ploaie, pace, perfecţiune.
Îmbrăţişări, inocenţă,
Clipe, altitudine, perseverenţă,
Voinţă, putere, egoism.
Eu şi tot ce mai însemn eu.
Sunt om şi oameni
Azi, sunt optsprezece.
Eu-18- şi nimic mai mult.
Parcă nu mai ştiu cine sunt, ce caut
Am uitat de unde am pornit şi care e direcţia
Respir alert, fug, mă izbesc şi cad.
Am uitat povestea scrisă într-o carte
Dărâm, distrug, plâng şi alerg
Oglinda s-a spart la atingerea mâinii mele
Care tremură de teama literelor
Scrise, ce alcătuiesc lectura vieţii mele
Închisă într-un templu al idealului
Dintr-o carte simplă prin cotidian.
E 7 seara. Încă sorb cu poftă din cafeaua cu scorţişoară preparată acum 3 ore. Mâine se anunţă din nou o zi grea cu multe sentimente contradictorii. Azi am renunţat la tot pentru o cană cu ceai verde cu iasomie. M-a calmat. M-a determinat să meditez. Ce am de gând să fac cu tot haosul actual? Să îl aranjez sau pur şi simplu să îl las să se întâmple? Să râd şi să trăiesc clipa sau să mă gândesc la viitor? Gânduri alambicate îmi străpung din nou mintea şi o ţin ocupată. Ceva se întâmplă. Sau se va întâmpla. E 7:07 şi cafeaua are un iz de tristeţe. Îmi îmbrăţişează sufletul şi chicoteşte. Primeşte atenţie şi este fericită. Trăiesc clipa. Clipesc. Respir. Sorb din cafea şi zâmbesc. 10 minute de linişte au trecut. Revenim la zbucium.
Azi m-am hotărât să mor
să îmi încătuşez sufletul,
să-l încui cu o cheie elastică
să-l închid într-o cutie ascunsă prin
copaci
şi să o arunc neglijent în tine
cu speranţa că te va lovi
şi îl vei descoperi după ce vei încerca
să o deschizi.
Sau să-l arunc în mine
să îi simt cicatricile şi rănile deschise
să mă doară mâinile doar gândindu-mă
că l-am purtat pe braţe.
Perfecţiune, sângele
răni dulci, misterele
ştiute doar de el
vor fi aruncate în praf printre gânduri bizare,
-ce se întrepătrund-
Litere amestecate prin pauzele de somn
şi sunetele vagi în momentele de linişte totală
sau de râsete cotidiene, monotone.
Oh, cheie
suflet
unde ai căzut?
unde te-ai pierdut?
Azi m-am hotărât să mor,
să îmi încătuşez sufletul.
Să mă aventurez-singură- în linişte
prin univers
prin minţi omeneşti
prin cugetări aprinse în miez de întuneric
prin particule nevăzute de stele
prin alte suflete cu trupuri
sau trupuri cu suflete.
Să-mi văd construcţia
în alţii
să mă regăsesc în oameni
priviri, zâmbete
chei, degete, tăceri,
cuvinte, complexitate, eleganţă,
mister.
Azi m-am hotărât să mor
să îmi
încătuşez
sufletul.
